Acest preceptor avea de asemenea idei foarte progresiste despre educaţie, şi în camera tânărului prinţ, situată în vârful celui mai înalt turn al palatului, erau doar lucruri frumoase sau armonioase. Pardoseala de porfir fusese lustruită până căpătase strălucirea unui astru şi peste ea fuseseră aşezate covoare din Tartaria şi carpete ţesute cu perle luate din străfundurile tăcute ale Mării Indiene. Coloane de alabastru cu încrustaţii ciudate şi mobile din piatră verde care se găseşte în mormontele egiptene întregeau efectul. În apartamentul tânărului prinţ se aflau cele mai frumoase obiecte din lume – o statuie a lui Apollo atât de minunat lucrată, încât părea să se mişte când se schimba lumina, o tapiserie ţesută din cea mai fină mătase, înfăţişân adevărata poveste a lui Endymion – care dormea nu pentru că fusese vrăjit ci pentru că se temea de bătrâneţe. Mai erau splendide picturi veneţiene atârnate pe pereţi, care, cu nuanţele şi umbrele lor subtile, prefăceau fumul bătăliei în ceaţă şi mari armate de personaje de vis; iar pe o mică etajeră din fildeş de unicorn erau primele ediţii ale unor sonete perfecte, cu o structură atât de rafinată şi cu o asemenea limpezime a exprimării, încât toţi cei care le citeau simţeau că se îndrăgostesc.
Tânărul prinţ contempla fascinat toate aceste obiecte; privea ore în şir tapiseria cu Endymion, se minuna de misterul frumuseţii care devine mai sacră în somn şi atingea uşor silueta lui Apollo, aşa cum un orb ar atinge buzele iubitei sale; uneori, citea sonetele de dragoste şi simţea răsuflarea sfântă a poetului pe chip.
Şi totuşi cea mai minunată impresie o producea în această încăpere cu obiecte minunate fereastra prin care tânărul prinţ privea în jos, spre regatul său; nu era din sticlă, ci din pietre preţioase, un amestec de sardonix, crisoberil şi azerodrah, topite de-a lungul câtorva ani. Fereastra era astfel alcătuită încât toţi cei care priveau prin ea vedeau obiecte mai strălucitoare decât ziua, ţi totuşi subtila combinaţie a giuvaierelor difuza o lumină misterioasă în care anotimpurile nu se schimbau niciodată; aici nu exista sclipirea gerului şi nici cruzimea luminii soarelui. Ziua venea tiptil în urma nopţii şi umbrele erau vineţii ca o piersică stricată. „Nu putem”, spunea preceptorul, „să îngăduim ca Înălţimea Sa să fie afectat de lucrurile pământeşti. Dacă ar afla că anotimpurile se schimbă, şi-ar pierde încrederea în propria autoritate”. Şi, ca de obicei, şambelanul curţii era de acord cu preceptorul.
Astfel, băiatul care urma să devină rege petrecea mai multe ceasuriprivind această minunată fereastră. Vedea grădinile ornamentale ale palatului unde berzele ţipau şi florile cântau – şi, în spatele grădinilor, vedea câmpurile verzi ca jadul ale domeniului său. Primăvara fugea din faţa iernii, dar colo era întotdeauna linişte, lumina era atât de clară, încât tânărul prinţ se cufunda adesea într-un somn lin.
Şi apoi, într-o bună zi – prinţul împlinea treisprezece ani – a adormit şi a avut un vos ciudat. Era luat din apartamentul lui de o călăuză mascată şi dus pe străzile unei mari cetăţi. S-a trezit brusc singur pe o alee îngustă, unde un băiat scria „eu sunt” pe un zid. Aici, copiii erau în zdrenţe şi se înghesuiau unii într-alţii ca să se încălzească. Un bătrân cerşea monede şi era batjocorit de toţi trecătorii. „Acestea sunt”, i-a spus călăuza, „Sărăcia şi Tristeţea. Să ştii de ele.”
Când tânărul prin s-a trezit, s-a temut că nu înţelesese ceea ce văzuse. De aceea, i-a chemat pe şambelanul curţii şi pe preceptorul lui şi i-a întrebat. „Ce sunt aceste lucruri pe care le-am visat, Sărăcia şi Tristeţea?”. Curtenii erau uluiţi, pentru că nu-şi puteau imagina cum descoperise el asemenea lucruri în frumosul lui apartament. „Sunt vulgarităşi, Înălţimea Voastră”, a răspuns şambelanul curţii, „născocite de oamenii de rând. Nu sunt cunoscute în Societate. „Sunt simple vorbe”, a spus preceptorul, „dar au fost total respinse de cei maibuni filozofi şi artişti”. Tânărul prinţ, deşi profund tulburat, a acceptat răspunsurile lor şi s-a întors lângă fereastră: a privit fructele grădinii lui înflorind şi căzând negustate şi a văzut florile răspândindu-şi parfumul şi, seara, ascunzându-şi chipurile.
Apoi, a visat din nou. Iată ce a visat. Călăuza l-a luat şi l-a dus pe străzile unei mari cetăţi. S-a trezit pe o alee îngustă, dar se înseraseşi lumini aspre aruncau umbre ciudate. Nişte tineri se înghionteau şi făceau multă gălăgie şi câteva fete se îndeletniceau cu jocuri bizare cu cxartonaşe şi pietricele. Erau acolo bărbaţi şi femei care dansau împreună pe o pardoseală grosolană în sunetele produse de instrumente rudimentare, iar alţii şedeau laolaltă în cotloane întunecate şi şuşoteau. Se auzeau râsete şi se vărsa vin pe jos. „Acestea sunt Pasiunea şi Bucuria”, a spus călăuza. „Să ştii de ele”.
Şi, când tânărul prinţ s-a trezit, l-a cuprins o spaimă ciudată şi i-a strigat pe şambelanul curţii şi poe preceptorul lui. „Ce sunt Pasiunea şi Bucuria?” i-a întrebaz el. „Căci am văzut asemenea lucruri şi ele m-au tulburat”. Şi curtenii au fost uimiţi. „Sunt vorbe ciudate, sălbatice, Înălţimea Voastră”, i-a spus preceptorul. „N-au mai fost folosite în vorbirea politicioasă de mulţi ani”. „Nu sunt cunoscute în Societate”, a adăugat şambelanul curţii. „Eu fac parte din ea de şaizeci de ani şi, din câte îmi amintesc, ele n-au fost rostite nici măcat o dată”.
Dar tânărul prinţ era încă tulburat. Şi s-a dus la fereastra lui şi a privit lumea minunată, neschimbătoare, creată pentru el. Apoi a văzut ceea ce nu ai văzuse până atunci: în depărtare, pe una din poienile ruginii, o trupă de scamatori şi dansatori trecea călare şi, în preţioasa lumină a ferestrei, îi vedea mai limpede decât imaginile din vise. Trupa urma să dea în seara aceea o reprezentaţie în marea cetate, dar desigur că prinţul nu ştia nimic din toate astea. Însă a auzit strigătele şi râsetele lor şi ele i-au amintit de visele lui. Tânărul prinţ le-a făcut semn cu mâna şi i-a strigat, dar ei se certau între ei şi nu l-au auzit. Apoi, tânărul prinţ a bătut cu pumnii în fereastră ca să fie băgat în seamă de ei. Dar trupa circarilor dispăruse deja dincolo de orizont.
Şi tânărul prinţ s-a întristat. Frumoasele picturi din camera lui nu i se mai păreau frumoase., Endymion era doar un personaj fără viaţă, iar rafinata statuie a lui Apollo, o făcătură, un lucru artificial. Nici cărţile nu-i mai plăceau, pentru că nu conţineau cuvintele Pasiune sau Bucurie şi nici cuvintele Durere şi Suferinţă. Şi mobilele sofisticate din apartament îl apăsau pe prinţ, le simţea ca o greutate pe suflet şi nu mai putea să doarmă. În fiecare dimineaţa se uita pe fereastră ca să vadă dacă trupa nu se întorsese şi, pentru că ea n-a mai venit, în fiecare zi tânărul prinţ devenea tot mai palid şi mai agitat.
Curtenii lui s-au îngrijorat. „Este evident pentru mine”, i-a spus preceptorul şambelanului curţii, „că este efectul tensiunii provocate de facturile şi proclamaţiile pe care i le-aţi dat la semnat”. „Eu cred că vina o poartă lecţiile de matematică pe care insistaţi să i le daţi”, a răspuns şambelanul curţii. „Nu-i fac bine deloc”. Desigur, tânărul prinţ n-a auzit nimic din toate astea, deoacere curtenii nu vorbeau niciodată ăn prezenţa lui decât dacă el li se adresa. Dar acum prinţul nu mai avea nimic de spus.
Starea lui se agrava pe zi ce trece: şi apoi, în cea de-a şaptea zi, după ce s-au încheiat serbările din cetate, circarii au trecut din nou prin câmpiile de malahit, pe drumul de întoarcere spre ţara lor. Prinţul i-a văzut , iar bucuria lui a fost atât de mare, încât nu şi-a putut-o stăpâni. Le-a făcut semn cu mâna şi i-a strigat – „Vă rog, opriţi-vă, vă rog, veniţi la mine, cu hamurile voastre sclipitoare şi cu costumele voastre colorate!” – dar ei nu l-au auzit şi au continuat să călărească. Disperat, prinţul a luat statuia lui Apollo şi-a aruncat-o pe fereastra din giuvaieruri. „Aşteptaţi-mă!” a strigat el. „Vin acum!”. Dar erau deja prea departe şi nici unul dintre ei nu a privit în urmă spre palat, care se numea Sans Souci.
Atunci, prinţul a fost cuprins de o tristeţe mai mare decât cea pe care o simţise în visele lui şi de o durere mai cumplită decât cea pe care i-o arătase călăuza. A găsit o margine zimţată a ferestrei de sardonix şi crisoberil şi, dezvelindu-şi pieptul acoperit cu vesta lui bogat ţesută, şi-a înfipt giuvaierul în inimă.
Trupa circarilor a auzit un zgomot vag în depărtare. „Ce-a fost asta?” l-a întrebat un trubadur pe piticul care călărea lângă el. „Parcă s-a spart un geam sau poate s-a izbit un val de ţărm”, a răspuns trubadurul râzând, iar trupa a plecat mai departe.
(Peter Ackroyd, Ultimul testament al lui Oscar Wilde, traducere Sanda Aronescu, Humanitas Bucureşti, 2007, 268 pagini, p. 127 – 132)
