duminică, 24 mai 2015

Prin Unghiurile Sufletului Meu (I)

Din nou visam cum mă jucam de-a v-aţi ascunselea cu sora mea geamănă, Miruna. Doamne, ce bine era când cerul zorea vreme frumoasă şi ieşeam să culegem mure în poieniţa cea întunecată. Chicotele noastre umpleau valea şi mama ieşea întotdeauna uitându-se după noi în zare: „Miruna, nu staţi mult, vă rog ! Vă aştept cu masa, Mălina! ”
     Dar totul se sfârşea într-o seară de octombrie înnorat şi de-a dreptul înspăimântător... Miruna era rece şi albă, întinsă pe masa cea mare primită de la bunica din partea mamei... De ce să moară? E atât de mică! Nimeni, însă nu mă asculta  - tot ce îmi rămânea de la ea era un jurnal secret închis într-o cutie de lemn parfumat. În timp ce mi se scurgeau lacrimi pe faţă, nările îmi erau năpădite de mirosul solemn al cutiei de pe măsuţa din colţul camerei mele. Era deci un vis, cu joaca. Jocuri, jucării, hazard...
     În cireşul ce îşi scutura frunzişul, o privighetoare îşi exersa trilurile mângâindu-mi auzul, iar gândurile mele se îndreaptau din nou spre cutie... Drumul prin pădure îmi prilejuia imagini luxuriante devenite simţiri. Acul busolei era nesigur şi se mişca neîncetat. Un parfum dulce îmi inunda gândurile şi o ploaie de întrebări îmi gâdula tâmplele moi. Atunci, mi-am înălţat ochii spre frunzarul de smarald. Vântul adia printre crengile codrului şi lumina venea de sus ca o ploaie caldă, binefăcătoare. Ca fermecată de o zână am lăsat cutia cu preţiosul jurnal al surorii mele la rădăcinile unui arbore, intenţionând să poposesc pentru puţin pentru a culege câteva flori pentru mama. Urmăream spectacolul terifiant al cerului asediat de nori ameninţători de ploaie. Un fulger de foc biciuia uriaşul copac care se văzu silit să înfrunte şi vântul năprasnic ce-i scutura coroana verde. Frica mă sileşte să o iau la fugă printre desişurile poienei - picioarele îmi sângerează din pricina ghimpilor ce-mi strivesc gleznele. Alerg fără să mă opresc până la poarta casei noastre acoperită de iederă. Picurii de ploaie izbesc în geamul camerei mele răcoroase şi umede.
     După multe zile de convalescenţă, medicul îmi dă voie să mă plimb prin aerul cald de afară. Îl văd discutând cu mama lângă pianul din salon – nu aud însă nimic de acolo. Cordonul de la halatul cel vechi atârnă ca de obicei în urma mea. „A fost furtună aseară...” mi-a spus mama.florile erau răpuse de vânt şi unele smulse din rădăcină zăceau pe pământul jilav, altele îşi închiseseră corolele pentru a nu fi strivite... Le priveam cu milă şi cu durere în suflet. Ajunsesem cu greu la piatra cea albă de lângă grilajul de fier şi m-am aşezat în genunchi pentru a o curăţa de frunze. Erau, de fapt nişte ramuri de copac despre care doar auzisem până atunci povestindu-se  - braţele unui cedru. O boare de vânt tomnatic mişca o bucată de hârtie galbenă pe care erau înşirate litere – încercam să descifrez textul dar reuşeam de vreme ce câteva picături de apă de pe crengile de cedru au alunecat pe suprafaţa hârtiei şi au curăţat urmele de cerneală. Privind piatra albă descifram: „Vei fi mereu în amintirea noastră, dragă Mălina”.
     Am vrut să plâng, dar ochii mei nu aveau lacrimi să curgă – curgea doar ploaia în acea zi de octombrie...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu